Țin minte și acum prima mea probă de prototip… îmi tremura mâna pe ac. Aveam un design care, în capul meu, era absolut perfect. Fiecare detaliu era bine gândit, cel puțin așa credeam. L-am cusut cu inima cât un purice, am folosit o țesătură prețioasă (una care, sincer, îmi părea prea frumoasă pentru „test”), și l-am îmbrăcat pe manechin cu un soi de emoție copilărească. Atunci am făcut primele greșeli comune în prototipare.
Dar când l-am privit de la distanță… ceva nu se lega. Tivul se ridica ciudat, mânecile stăteau parcă nemulțumite, iar gulerul se lăsa într-o parte ca un surâs ironic. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat.
Atunci am înțeles că, în prototipare, ideea nu este să obții un produs final, ci să greșești… inteligent. Să testezi, să observi, să ajustezi. Mi-am dat seama că una dintre cele mai mari greșeli comune în prototipare e să tratezi prototipul ca pe un produs final. Și am făcut-o și eu, de atâtea ori.
Altă greșeală? Să nu notezi nimic. Mă bazam pe memorie, pe „lasă că țin minte ce am făcut la bust”. Nu, nu țineam. Și pierdusem șirul modificărilor. Acum, nu încep niciun prototip fără un caiet mic, unde scriu de la tipul cusăturii, la cât am adăugat la croi, și până la senzația pe care o am când văd piesa pe corp.
Mai era și tendința de a folosi materiale „de compromis”. Știi cum e – „nu stricăm o stofă scumpă, ia ceva ieftin pentru test”. Dar adevărul e că materialul schimbă complet comportamentul unei piese. Așa că… testele făcute cu un bumbac oarecare nu-mi spuneau nimic despre cum o să cadă matasea aceea fină în produsul final. M-am regăsit complet într-un articol de pe The Business of Fashion, care explică de ce testarea cu materiale relevante e esențială pentru sustenabilitate și claritate creativă.
Și poate cea mai subtilă greșeală era lipsa de răbdare. Voiam să „trec” mai repede peste prototip și să ajung la final. Dar, cumva, de fiecare dată când grăbeam etapa asta, sfârșeam prin a o relua.
Astăzi, am învățat să iubesc prototiparea. E ca o repetiție generală înainte de un spectacol. E locul unde poți greși fără teamă, poți tăia, prinde, ajusta, poți descoperi ceva ce n-ai prevăzut deloc. Și, mai ales, e momentul în care o idee devine realitate… încet, pe bucăți, cu răbdare.
Așa că, dacă ești la început și simți că „nu-ți ies” prototipurile, nu te învinui. Fiecare designer are propriul cimitir de prototipuri ratate. Și toate acele piese imperfecte ne învață, de fapt, cum să facem lucrurile mai bine data viitoare.
Sincer? Acolo începe magia.